sâmbătă, 9 iunie 2012

Frida Kahlo, o viaţă ca o operă de artă

Frida Kahlo a fost o femeie şi o artistă cu o viaţă extraordinară, iar filmul pe care l-am văzut despre ea, în interpretarea magistrală a frumoasei actriţe Salma Hayek, m-a făcut să caut detalii mai multe despre această personalitate mexicană şi despre pictura ei. Şi am găsit.... un material superb scris de Constantin Enianu pe care nu am avut inima să mai tai din el, atît de multe informaţii bune conţine, ci l-am completat cu alte informa’ii g[site pe internet. Şi asta deoarece, ca să dezvălui ceva despre viaţa şi opera Fridei Kahlo ar fi nevoie de o carte. Pentru că a avut înt-adevăr o viaţă extraordinară şi toate trăirile şi sentimentele ea şi le-a transpus în pictură. O pictură ignorată în timpul vieţii ei, dar adorată astăzi. Cînd priveşti o lucrare semnată Frida Kahlo vei simţi intensitatea şi pasiunea cu care artista şi-a trăit fiecare moment al vieţii. Poate de aceea şi-a încheiat viaţa şi cariera artistică cu un ultim mesaj: VIVA LA VIDA. Deşi materialul este lung, vă invit totuşi să-l  parcurgeţi considerînd că această femeie şi-a trăit viaţa la maxim ca om şi artist, profitînd de fiecare moment al vieţii în ciuda handicapului şi a bolilor de care a suferit mereu.


Toată viaţa Frida Kahlo şi-a metamorfozat prin pictură trupul chinuit. Născută în Mexico City, în 1907, an de început al marilor revoluţii, Frida şi-a improvizat propria libertate pentru a transcende cu eleganţă o viaţă plină de durere. La 19 ani, un accident rutier i-a cauzat răni care i-au marcat totă viaţa. În timpul convalescenţei a început să picteze, transpunîndu-şi apoi experienţele în imagini artistice de neuitat. A avut mulţi amanţi şi amante, însă iubirea vieţii sale a fost celebrul pictor mexican Diego Rivera. Mărturiile ei şi ale celor care au cunoscut-o sînt vrednice de interes. Una din ele poate fi un preambul: „Vreau să vă spun că m-am purtat bine. N-am avut aventuri, nici amanţi, nimic de felul acesta. Iubesc Mexicul mai mult ca niciodată. Îl ador pe Diego mai mult decît propria-mi viaţă şi m-am făcut om serios.” Relaţia ei cu Diego a fost complexă şi dificilă pe tot parcursul vieţii.

Frida Kahlo este o legendă, iar viaţa ei, o operă de artă. Ea s-a simţit în element favorabil cu artiştii şi vizionarii celebri ai vremii sale. În mod ironic, picturile i-au fost ignorate pe timpul vieţii, dar ea nu s-a simţit afectată. Spunea că pictează pentru ea însăşi. „Pictez puţin. Nu că m-aş considera o artistă, ci pentru că nu am altceva de făcut. Cînd lucrez uit de necazurile mele. Lucrez în ulei pe plăci mici de aluminiu. La atelier am făcut două litografii groaznice”, spunea artista. Şi a creat astfel imaginile cele mai durabile ale secolului XX.


S-a născut şi a murit în casa părintească

Ca o binecuvîntare, Frida Kahlo s-a născut şi a murit în casa părintească, la 47 de ani, la Coyoacán, în Mexic. În casa albastră a tatălui său a trăit aproape toată viaţa. Tătăl ei era evreu neamţ, iar mama sa, indiancă din Oaxaca. Frida era o metisă ca etnicitate şi cultură. Ea şi sora ei s-au revoltat împotriva creşterii lor în spiritul catolicismului şi au dat astfel peste cap familia, cu şotii şi umor. Cristina a fost prietena şi rivala cea mai acerbă a Fridei. Mama lor era o creştină devotată şi nefericită. În tinereţe, a iubit un băiat care s-a sinucis, iar ea nu şi-a revenit niciodată. „Mama era isterică din cauza lipsei de satisfacţie şi pentru că nu-l iubea pe tata. Mama a ajuns isterică prin religie”, spunea  Frida Kahlo despre mama ei. Tatăl Fridei, Guillermo, era fotograf şi a documentat arhitectura colonială pentru guvernul mexican. Nu fotografia oameni, pentru că, spunea el, nu dorea „să înfrumuseţeze ceea ce Domnul a creat urît”. A avut patru fiice cu soţia sa, Mathilde. Frida era fiica favorită, fiind cea mai inteligentă şi semănînd foarte bine cu el. Ea îl însoţea pretutindeni unde fotografia, avînd şi grijă de el cînd avea crize de epilepsie.



Îmbrăcată ca băieţii cînd era mică

La şase ani, Frida Kahlo a fost diagnosticată cu poliomelită. După nouă luni de izolare a scăpat, însă a rămas şchioapă. Tatăl ei a sprijinit-o să treacă peste batjocură şi singurătate fiindcă avea un „comportament nedemn de o doamnă”. A încurajat-o să practice înotul, boxul şi luptele corp la corp, sub complexul că şi-a dorit să fie băiat. De aceea Frida era îmbrăcată ca băieţii cînd era mică. În familia tradiţională mexicană, o fetiţă îmbrăcată ca un băiat, cu costum, cravată, şoca pe toată lumea, iar cel mai mult pe mama sa care era limitată. Viaţa Fridei a fost astfel un risc enorm, dar şi-a asumat opţiunea. În afara casei albastre a părinţilor Fridei Kahlo, ţara dormea, cum s-a spus cîndva, „la umbra răcoroasă şi ucigăşă a unui arbore otrăvitor”. De patru secole, Mexicul fusese cucerit, dominat, invadat şi sfîşiat de război civil. Cu 30 de ani înainte, Porfirio Diaz a preluat puterea, şi a impus o pace forţată, zdrobindu-şi opoziţia. Puţinii oameni bogaţi, sub regimul său s-au înstărit şi mai bine, după stilurile franţuzeşti în special, iar marea majoritate a mexicanilor au ajuns foarte săraci. Armata mexicană imita pe cea prusacă în toate aspectele. Aristocraţia lui Diaz era albă, neavînd în nicio privinţă de-a face cu ţara.



Revoluţia mexicană, cea mai vie amintire a copilăriei

În 1910, cînd Frida avea trei ani, a izbucnit revoluţia în tot Mexicul. După cîteva luni, Diaz a fost exilat, luptele continuînd însă timp de un deceniu. Armatele decimate luptau împotriva secolelor de oprimare. Revoluţia a fost amintirea din copilărie cea mai clară a Fridei. După acel deceniu de război şi un milion de morţi, în istoria dureroasă a Mexicului viitorul s-a eliberat de trecut. Revoluţia a generat creativitate în pictură, cinematografie, literatură, filozofie şi celelalte aspecte ale culturii, naţiunea mexicană regăsindu-şi identitatea. În 1920, luptele s-au oprit, dar revoluţia continua să transforme Mexicul. Un centru intelectual al vremii era Şcoala Naţională Preparatorie. În clase şi pe coridoare, idealurile europene ale lui Diaz erau înlocuite cu un nou naţionalism radical, al cărui vitalitate coincidea cu a Mexicului.


A visat să devină medic

În 1922, Frida Kahlo, la 15 ani, a fost prima fată care a intrat la „Prepa”, cel mai bun liceu al Mexicului, visînd să devină medic. Frida şi prietenii ei, majoritatea băieţi care îşi spuneau Cachuchas, dezbăteau subiecte despre Marx, religie, despre Hegel şi Kant. Şcoala era mediul ideal pentru un proiect ambiţios. Pereţii clădirilor publice aveau să fie acoperiţi cu picturi murale ale istoriei proaspăt scrise a Mexicului. Picturile aveau să nareze miturile indiene, cucerirea spaniolă, minunile industrializării şi revoluţia clasei muncitoare. Au fost angajaţi cei mai promiţători pictori mexicani, tineri care căutau vocea autentică a Mexicului. Au cerut să fie plătiţi ca muncitori, pe metru pătrat de pictură. Ei îşi spuneau Sindicatul muncitorilor, pictorilor şi sculptorilor. Unul dintre membrii cei mai proeminenţi era Diego Rivera, artist comunist, ateu, care crea artă publică. Frida vedea în el o provocare benefică, fiind fascinată de Diego. Ea făcea glume pe seama lui, rîdea de el cînd apăreau modelele lui şi îi fura mîncarea de prînz. Frida era însă îndrăgostită de şeful grupului Cachuchas: Alejandro Gomez Arias. Acesta a povestit că Frida era precoce sexual: „Sexul pentru ea era un mod de a se bucura de viaţă, un impuls vital”. El a mai spus că ea a fost sedusă de una dintre bibliotecare.


Refăcută precum un „fotomontaj” după un accident

Într-o zi ploioasă de toamnă, a anului 1925, într-un autobuz cu care călătorea cu Alejandro, viaţa Fridei, cum o ştia ea, a luat sfîrşit. La o curbă, autobuzul s-a ciocnit de un tramvai. Alejandro descrie accidentul: „Tramvaiul împingea încet autobuzul, care părea elastic. Ajungînd la flexibilitatea maximă, s-a sfărîmat în mii de bucăţi, iar tramvaiul a continuat să avanseze. A trecut peste mulţi oameni.” Frida a fost străpunsă de o tijă de oţel dintr-o parte în alta a abdomenului. A avut apoi trei fracturi la coloană şi pelvis, 11 la piciorul drept, după care clavicula şi trei coaste îi erau rupte, iar piciorul drept zdrobit. Doctorii nu sperau în supavieţuirea ei. Dar a fost refăcută precum un „fotomontaj”. Frida a petrecut o lună în spital, şi un an acasă, în pat. De mic copil, Frida a învăţat să învingă infirmitatea prin activitate. Forţată să nu se mişte, avea nevoie de un nou mod de a fi activă. A încept să picteze lucrurile prin optica ei conjuncturală. „Accidentul mi-a schimbat calea, m-a împiedicat să fac lucruri care erau normale. Pentru mine, nimic nu era mai normal decît să pictez ce-mi lipsea”, spunea artista. Ea îl văzuse pe Diego şi pe ceilalţi artişti pictînd cînd era la şcoala preparatorie. Fiind atunci o fată plină de viaţă, nu dorea să fie pictoriţă. Dar după acidentul de la 16 ani, tatăl ei a decis să-i aducă vopsele pentru pictură. Subiectul principal al lucrărilor fiind ea însăşi. Primul autoportret a fost pentru Alejandro, care o părăsise din cauza infidelităţii ei din trecut. „Alex, chiar dacă am spus «te iubesc» multora şi am primit săruturi şi funde de la alţii, în adîncul inimii te-am iubit numai pe tine. Portretul va ajunge la tine curînd. Te rog să-l pui undeva jos, ca să te poţi uita la el ca şi cum te-ai uita la mine”.
Darul a fost acceptat de Alejandro, iar cei doi s-au împăcat, dar pentru puţin timp.


În 1925 Mexico City era Mecca artiştilor şi a reformatorilor

Spiritul artistic Fridei Kahlo îşi trage seva din spiritul precolumbian al Mexicului. Istoria acelor vremuri era considerată un mit, o istorie neoficială, cea oficială fiind istoria din perspectiva europeană. Dacă cineva ca Frida Kahlo studiază la universitate, în contextul în care istoria este revizuită, respusă, antonimele ca istorie şi mit devin false. Frida Kahlo le-a acceptat pe ambele, conciliind totalitatea unui univers în care ea trăieşte fragmentat. De aceea a întrepătruns fragmentele, conferindu-le un context de întreg. În 1925, Mexicul era într-o renaştere culturală şi artistică. Eliberarea de pretenţiile europene şi de morala catolică, Mexico City a devenit Mecca artiştilor şi a reformatorilor. La 21 de ani, Frida era relativ restabilită şi a îndrăznit să intre în vîltoarea oraşului, deşi infirmitatea o va însoţi toată viaţa. Mexico City era modernitatea însăşi. Intră in Partidul Comunist mexican cînd restul ţării era atît de oprimat de tradiţii, de prejudecăţi şi obiceiuri, că nu se putea trăi acolo. Acolo unde nu se îndrăznea măcar să se spună „picioare”, ci „cu ce umblăm”, pentru a nu încălca puritanismul semicolonial mexican. În Mexico City, Frida s-a asociat unui cerc ce împărtăşea idei marxiste, antiimperialiste şi în care se regăseau şi lideri ai studenţimii, artişti şi exlaţi politici. Cu ei, ea a redescoperit plăcerea discuţiilor, a muzicii, dansului, tequilei şi a poveştilor de dragoste.




O căsătorie între un elefant şi o porumbiţă

În Mexico City l-a reîntîlnit pe cel care glumea spunînd că a mîncat carne de om şi că Dumnezeu nu există: comunistul Diego Rivera, care şi-a petrecut anii revoluţiei la Paris, studiind cubismul. El a devenit un pictor cubist respectat de colegii săi renumiţi, printre care şi Picasso. Neimpresionată de reputaţia lui din Europa, nici de cea ulterioară ca lider al şcolii mexicane de pictură, Frida a decis să-i arate din picturile sale, pentru a-şi consulta potenţialul creator. Diego credea că pînzele, cît şi cea care le-a creat, sînt extraordinare. A mers apoi la Coyoacán să vadă şi celelalte pînze ale Fridei. A fost impresionat din nou de creaţie, cît şi de creatoare… Pe 21 august 1929, imensul Diego se căsătoreşte cu micuţa infirmă Frida, cu consimţămăntul tatălui artistei. Mamei, după mărturiile Fridei, nu i-a plăcut de el, fiindcă era comunist, menţionînd că seamănă cu un Bruegel imens de gras, căsătoria fiind între un elefant şi o porumbiţă. Frida vedea în el un zeu, iar Diego în ea, o drăgălăşenie. Însă, Diego avea constituţia de a fi un monogam polierotic, diagnostic acceptat de el de la un medic cu plăcere.




Perioada SUA

Frida susţinea în continuare că nu are ambiţii de pictoriţă şi nici să-i calce pe urme lui Diego, care picta la scară largă, simbolică. Ea, fiind căsătorită cu un bărbat care deja avea copii din altă căsătorie, îşi dorea mai mult un copil decît o pîză încărcată de culori. De aceea pînzele ei scădeau progresiv, pînă la cîţiva centimetri pătraţi. Dar un fior o rodea. Frida nu voia să revizuiască istoria Mexicului. Pînzele ei erau inspirate de copilăria sa, de arta populară şi de tablourile votive din bisericile catolice, care povestesc despre oameni salvaţi de miracole. Criticii de artă spuneau că era influenţată cel mai mult de pictura colonială. Ea mergea la biserici şi se inspira din imaginea Mîntuitorului însîngerat. În iconografia creştină fiind foarte mult sînge şi durere, ea asocia viaţa ei cu aceasta şi a redat-o în stilul ei. În 1930, climatul politic mexican se răcise. Administraţiile reacţionare i-a alungat pe pictorii murali. Mişcarea de stînga era ameninţată de o reacţie contrară violentă. În toamnă, Diego a fost invitat în SUA să realizeze picturi murale. Un moment propice pentru el de a crea artă revoluţionară în ţara capitaliştilor. Frida a fost şi ea încîntată de moment. Au stat un timp la San Francisco, unde Diego a executat picturi murale, după care au plecat la New York. Aici soţul Fridei a primit o lucrare la Muzeu de Artă Modernă. S-au simţit foarte bine amîndoi. Frida îi găsea interesanţi pe americani şi cultura lor. Găsea aici o compensare între intimitate şi durere. A urmat oraşul Detroit, unde Diego avea să încarce ziduri cu picturi pe tema industriei moderne. Frida era însărcinată pentru a doua oară, cu disperarea recurentă că va pierde copilul. Medicii i-au spus că poate naşte prin cezariană, ceea ce i-a dat curaj. Dar a pierdut copilul în urma unei hemoragii. A cerut instrumentele necesare pentru a-şi picta durerea suferită. Diego a spus: „Nici o altă femeie nu a pus o poezie mai agonizantă pe pînză, decît Frida atunci la Detroit”. Criticii au relevat că atunci s-a produs descoperirea. Frida Kahlo a decis în mod conştient, pentru prima dată, să picteze despre ea insăşi şi despre cele mai personale şi mai dureroase aspecte într-un stil popular, dar şi inovator, alături de un stil mexican religios, care îi va defini opera pînă la sfîrşitul vieţii. Ea a reuşit să etaleze durerea în pictură, încît privitorul să şi-o aproprieze. O durere a celor marginalizaţi şi a celor muţi din lumea lucioasă unde se văd doar oameni frumoşi la premiere şi ceremonii.

 
 
Dor ancestral de patrie

Frida şi Diego au stat aproape patru ani în SUA, dar artista simţea un dor ancestral de patrie. Camerele de hotel începuse să le acopere cu tot felul de poze şi benzi desenate mexicane. Dar Diego nu voia să plece acasă. Îi plăcea celebritatea dobîndită în Statele Unite, fiind şi fixat că „revoluţia va începe într-o ţară industrializată”. Lipsa banilor l-a făcut totuşi să se întoarcă acasă cu Frida, după care, dezamăgit de eşecul ideologic, şi-a găsit un refugiu sentimental: a avut aventuri amoroase cu sora Fridei, Cristina. Suferinţele fizice ale Fridei s-au augmentat cu cele psihice. Frida şi-a tăiat părul scurt şi nu a mai purtat haine mexicane. Nu mai încerca să fie frumoasă pentru Diego, care i-a spus că fidelitatea este o virtute burgheză, ce nu există decît pentru exploatarea oamenilor şi pentru cîştiguri materiale.

Am răsplata echilibrului

Frida Kahlo îl părăseşte pe Diego şi începe o nouă pictură, nu doar despre durerea ei, ci despre cea a unei femei despre care citise în presă. Dacă fidelitatea era virtute burgheză, nu i se aplica nici ei. A început să aibă amanţi, uneori chiar relaţii serioase, cu bărbaţi şi femei deopotrivă. Actul sexual era pentru ea un triumf, o demonstraţie de forţă învingătoare asupra limitării trupului, nu ceva obişnuit ca la Diego. Reflexul virilităţii inoculat de tată în copilărie răbufnea în Frida. Totuşi aventurile ei erau discrete. Diego, deşi erau despărţiţi, era extrem de gelos. Amanţii ei ştiau că nu pot lua locul lui Diego. Importanţa lui Diego venea din faptul că era simbolul creaţiei descins din eşecul ei procreativ. Pentru că nu a reuşit să aibă copii cu Diego, Diego i-a fost ca un copil pentru echilibrarea ei existenţială. „Nu-l voi numi pe Diego soţul meu, pentru că ar fi ridicol. Diego n-a fost şi nu va fi niciodată soţul cuiva. Nu-l voi numi nici amantul meu, pentru că transcende sexul. Dacă-l numesc fiul meu, de fapt mă descriu pe mine. Ar deveni autoportretul meu şi nu al lui Diego. Nu cred că malurile suferă pentru că rîul trece printre ele. Nu cred că pămîntul suferă cînd plouă. Pentru mine totul se compensează în mod natural. Ca parte a rolului meu obscur de aliat al unei persoane extraordinare am aceeaşi satisfacţie ca un punct verde pe un fond roşu. Am răsplata echilibrului”.



 Orientarea sa politică pornea din inimă, nu din creier

După aproape un an de despărţire, Frida a decis să trăiască într-un mariaj independent cu Diego. S-a întors în casa lor din San Angel, un sătuc de lîngă Mexico City, aproape de Coyoacán. O reşedinţă în stilul modern bauhaus, o casă roz cu alb pentru el şi una albastră pentru ea, conectate printr-un pod pe care Frida îl putea bloca. Un timp au dus o viaţă de rutină. Frida s-a împăcat cu Cristina şi avea grijă de copiii ei. În 1930, Mexicul a devenit raiul liberalilor, prin investirea preşedintelui Cardenas care a abolit sistemul opresiv din Mexic. S-au reluat reformele prin creşterea activismului politic. Comunismul a devenit popular. Frida şi Diego constituiau un magnet pentru “intelighenţia internaţională” care credea că Mexicul va urma exemplul Rusiei. Revoluţia rusească din 1917 a mobilizat toţi simpatizanţii de stînga din lume. Deşi ruşii mureau de foame în ghearele tiraniei, lumea credea că ţăranii au reuşit să-i îndepărteze pe bogătaşi. Comunitatea artistică a Mexicului visa la un viitor similar şi susţinea cu pasiune pe bolşevicii ruşi. Frida era însă o excepţie. Cu simţul ei personal al injustiţiei, îi susţinea pe republicanii spanioli împotriva lui Franco. Ea considera cauza acestora ca fiind speranţa cea mai puternică şi durabilă de eliminare a fascismului. Orientarea sa pornea din inimă, nu din creier. Ea era fascinată de figurile şi de simbolurile politice precum Stalin, Troţki şi Mao Zedong. Pentru ea politica nu era un set de idei, ci străfulgerări ale figurilor politice care pot înnobila lumea prin fapte personale.




Din 1938 Frida Kahlo devine o pictoriţă originală de importanţă naţională pentru Mexic

În Mexic, Frida Kahlo era considerată o excentrică, neavînd nici o legătură cu soietatea obişnuită. Majoritatea artiştilor mexicani ai vremii pictau motive politice şi sociale. Istoricii de artă constată că subiectul picturilor murale pe aceste motive trebuia să aibă legătură cu istoria antică sau prezentă a Mexicului. Erau reprezentări epice şi eroice ale istoriei. Şi iată că apare Frida Kahlo care se pictează pe ea însăşi în cadre intime şi în formate imagistice mici. Dar temele sale epice sînt transcendente, fără funcţie directă politică şi socială, care declanşează în privitori sentimente universale redate în artă de-a lungul secolelor, ca suferinţa, dragostea şi locul omului în istorie şi lume. În 1938, la îndemnul lui Diego, Frida a expus patru picturi la o expoziţie de grup. Pentru prima dată opera Fridei a început să se impună. Critica de specialitate o considera pe Frida Kahlo o pictoriţă adevărată şi originală de importanţă naţională. Cînd în Mexic şi-a făcut apariţia „papa suprarealismului”, Andre Breton, explorator al freudismului alături de pleiada avangardiştilor vremii, scopurile sale au fost să-l viziteze pe exilatul Troţki şi „locul suprarealist prin excelenţă”, la reşedinţa Fridei şi a lui Diego. Nu a fost dezamăgit. Realitatea era suprarealistă în această ţară.

 


“Eu nu am pictat niciodată vise. Eu îmi pictez realitatea”

Pînzele Fridei erau „o expresie spontană a suprarealismului”, deşi artista nega apartenenţa sa la această mişcare artistică: „Au crezut că sînt suprarealistă, dar s-au înşelat. Eu nu am pictat niciodată vise. Eu îmi pictez realitatea”. În octombrie 1938, Frida pleacă la New York, la invitaţia lui Julien Levy, specializat în suprarealism, pentru a-şi expune lucrările. A plecat fără Diego, spunînd prietenilor că vrea să-şi tăiască viaţa. La New York a fost tratată cu respect şi afecţiune, nu ca soţia marelui pictor Diego Rivera, ci ca o pictoriţă autentică. Expoziţia a fost un triumf. George O’Keefe era acolo şi reporteri de la Time, New York Times şi Vogue. După revista Time, a fost „senzaţia săptămînii”. Jumătate din picturile expuse au fost vîndute. După New York, Frida a plecat la Paris, pentru a se întîlni cu Breton. Aici a aflat că Breton nu-i pregătise expoziţia. Războiul trebuia să înceapă, iar Fridei, după trei luni de popas parizian, i s-a făcut dor de casă. Picturile sale stăteau în vamă şi nu avea o sală pentru expoziţie. „Aş vinde mai bine tortillas în piaţa din Toluca, decît să am de-a face cu javrele artistice din Paris. Stau în cafenele şi îşi încălzesc şezuturile şi pălăvrăgesc despre cultură, artă, revoluţie şi tot aşa. A doua zi n-au mîncare în casă, pentru că niciunul nu lucrează”. Dispreţul Fridei pentru parizieni a crescut cînd s-a îmbolnăvit. Pe lîngă durerile cronice din spate şi picioare, a fost internată în spital pentru o infecţie renală. La ieşirea din spital a fost îngrijită de mai multe femei, printre care era şi soţia lui Breton, Jacqueline Lamba. Se zvonea că între cele două s-a înfiripat o aventură amoroasă.






















Muzeul Luvru a cumpărat un autoportret al artistei, prima prima pictură mexicană contemporană din galeria lor

Artistul Marcel Duchamp a fost cel care a recuperat picturile Fridei şi le-a expus la Paris. Expoziţia a avut succes, iar Frida a fost tratată ca o celebritate. Picasso i-a făcut cadou o pereche de cercei în formă de mînuţe. Muzeul Luvru a cumpărat un autoportret al artistei, fiind prima pictură mexicană contemporană din galeria lor. În aprilie 1939, Frida se întoarce în Mexic. La 32 de ani, era favorita avangardiştilor. Simţind din nou dezintegrarea relaţiei cu Diego, artista părăseşte atelierul de creaţie şi se retrage la casa din Coyoacán. S-a tuns din nou băieţeşte şi a abandonat hainele mexicane în favoarea celor bărbăteşti, consumînd şi alcool. A pictat „Cele două Fride”: una pe care o iubea soţul ei şi cealaltă pe care nu o iubea. Ca şi prima dată, Frida a fost despărţită de Diego un an de zile. Se spunea că Diego se va însura cu tînăra sa asistentă. Cînd au plecat la San Francisco, unde el picta, sănătatea Fridei s-a deteriorat repede. Diego a fost foarte necăjit din cauza stării ei. Începuse să regrete divorţul lor. După însănătoşire, pictoriţa a avut o aventură cu tînărul evreu Heinz Berggruen, care lucra pentru Diego. Frida şi Heinz şi-au petrecut o lună la New York. Ea se simţea bine şi aventura o distrăgea de la problemele ei. După aceea i-a spus lui Heinz că se întoarce la Diego, care la 54 de ani s-a recăsătorit cu Frida în SUA, apoi au revenit în Mexic.


Toţi studenţii Fridei Kahlo au ajuns pictori, profesoara lăsîndu-şi amprenta asupra învăţăturii lor

În 1943, Frida a predat la şcoala experimentală din Mexico City, numită La Esmeralda. Pe atunci, studenţii stăteau în clase şi reproduceau din arta clasică. La Esmeralda nu respecta această tradiţie. Frida le oferea studenţilor un mod nou de a vedea lumea. Naveta fiind dificilă pentru Frida, i-a rugat pe studenţi să vină la Coyoacán. Aici studenţii asimilau cunoştinţe artistice printre cîini, maimuţe, papagali şi tot felul de plante, unde Frida avea uneori prezenţe „suprarealiste”: îi plăcea să umble printre studenţi complet dezbrăcată. Toţi studenţii ei au ajuns pictori, profesoara lăsîndu-şi amprenta asupra învăţăturii lor. „La Venadita”, una din creaţiile Fridei Kahlo, e apreciată de critică şi de public. În această pictură Frida este Sfîntul Ioan al Crucii şi celelalte simboluri biblice. Dacă a picta este tehnică şi crearea unor imagini de neuitat care schimbă modul în care vedem lumea, Frida a fost o mare artistă. „Dacă m-aş simţi bine, s-ar putea spune că sînt fericită. Dar mă simt atît de groaznic din cap pînă în picioare, că mă necăjesc şi am momente cînd am resentimente”.










 
“Nimeni nu este separat de ceilalţi, nimeni nu luptă singur”

La 37 de ani, sănătatea Fridei îi afecta viaţa de zi cu zi. În următorii zece ani, sănătatea i s-a înrăutăţit. I s-a pus în cele din urmă un corset de metal, primul din cele 24 de corsete pe care le-a purtat. Ea le numea „pedeapsă”. Frida deţinea un jurnal cu schiţe, picturi în aquarelă şi asociaţii libere care erau şi mai personale decît picturile ei. Jurnalul era şi un poem de dragoste pentru Diego, în care este asociat cu întreaga existenţă, de la microcosmos la macrocosmos. S-a întors în casa albastră în scaun cu rotile. De aici ieşi foarte rar, iar de multe ori abia se putea da jos din pat. Ura singuratatea, devenind dependentă tot mai mult de cei din jur. Pentru prima dată, a devenit o comunistă înfocată. A făcut un portret al lui Stalin în care era şi ea şi ţinea poza lui Mao lîngă pat. Ea confunda mecanic comunismul cu comunitatea şi credea că o poate proteja de singurătate: „Revoluţia este armonia dintre formă şi culoare. Totul există şi se mişcă după o singură lege, viaţa. Nimeni nu este separat de ceilalţi, nimeni nu luptă singur. Totul este un întreg. Disperarea şi durerea, plăcerea şi moartea sînt doar un proces al existenţei”. Acest mod de gîndire pare mai pertinent emanat dintr-un panteism, decît dintr-o viziune improprie comunistă, ea fiind îndrăgostită de tot ce este viu, sacralizînd totul.





Înainte de moarte, Frida Kahlo este adusă la propria expoziţie cu pat cu tot

În 1953, buna prietenă a Fridei, Lola Alvarez Bravo, care avea o galerie în Mexico City, a expus picturile Fridei. Celebritatea ei din afara graniţelor mexicane se manifestase pentru prima dată şi în ţara ei de baştină. Frida era pe moarte. Bravo voia să o onoreze cît era încă în viaţă. A fost adusă la vernisaj cu tot cu pat, unde a prezidat foarte fericită asupra mulţimii. Aceasta a fost unica ei expoziţie în Mexic. Ultima pictură a Fridei a fost o minunată natură moartă cu pepene roşu. Cu opt zile înainte să moară, şi-a scris numele, data şi locul pe imaginea purpurie a unei felii de pepene din tablou, iar deasupra datelor a inserat VIVA LA VIDA. Pe 13 iulie 1954, Frida Kahlo a murit în patul său. A fost incinerată, iar fumul din jurul ei avea toate culorile pe care ea le-a întins pe pînză în simbolica nemuririi. Din cele 143 de tablori pictate de Frida (majoritatea fiind de mici dimensiuni), 55 sînt autoportrete. (Constantin Enianu)

Articol prealuat de pe: http://english.agonia.net/index.php/article/1833784/index.html



















 
Frida Kahlo este astăzi marcă comercială în Mexic

Dacă în timpul vieţii nu a vîndut niciodată vreun tablou cu mai mult de 300 de dolari, numele ei a devenit astăzi în Mexic marcă comercială “Frida Kahlo”, sub care membrii familiei vînd ochelari de soare, bijuterii de aur şi argint sau eşarfe purtînd semnătura ei drept logo. Familia pictoriţei nu i-a moştenit operele, acestea fiind lăsate, prin testament, soţului artistei, pictorul muralist Diego Rivera. Gestul a marcat profund relaţiile interfamiliale, dezbinarea şi resentimentele durînd şi în prezent. Dar drepturile asupra numelui de Magdalena Carmen Frida Kahlo Calderon, care aparţineau surorii ei, Cristina, au fost transmise, tot prin moştenire, fiicei sale, Isolda Pinedo Kahlo, în 1964. Familia se foloseşte acum din plin de aceste drepturi în scop comercial. Dar picturile ei nu vor putea fi reproduse. Ele au fost donate de Diego Rivera (1886-1957) unui fond sub tutela  Băncii Mexicului. În Casa Albastră, pe cuvertura albă de dantelă a patului, odihneşte cenuşa Fridei Kahlo într-o urnă sub forma chipului pictoriţei. Cenuşa lui Troţki a fost răspîndită printre cactuşi şi flori în grădina Casei Roşii. O stela cu secera şi ciocanul evoca sfîrşitul profetului revoluţiei mondiale. În caietele de impresii din Casa Albastră şi Casa Roşie, aproape aceiaşi vizitatori, cu aproape aceleaşi cuvinte, mulţumesc organizatorilor celor două atît de deosebite muzee. Dar Mexicul, spun ghizii lor, e altă lume...

Aventura cu Troţki

În Casa Albastră, între proscrisul creator al Armatei Roşii Troţki şi pictoriţă s-a înfiripat pasiunea. Troţki împlinise 57 de ani, Frida se apropia de 30. Cu excepţia acelei ultime iubiri, anul 1937 i-a adus exilatului veşti groaznice: în Rusia i-au fost executaţi fratele Aleksandr şi fiul mai mare Serghei, sub acuzaţia de...troţkişti.Însă nici Frida Kahlo în jurnal, nici Troţki în însemnările sale n-au lăsat mărturii asupra relaţiei lor. Troţki s-a confesat, cerîndu-şi iertare, tovarăşei sale de viaţă. Confesiunea Fridei e un tablou ce-o înfăţişează în haine de sărbătoare. “Dedic această pictură lui Leon Troţki cu toată dragostea mea”, a scris pe foaia albă ce-o ţine în mînă. L-a dăruit lui Troţki la 7 noiembrie 1937, de sărbătoarea Revoluţiei roşii. Între portretele fondatorilor credinţei comuniste, ce i-a ţinut în faţa ochilor pînă la moarte, pe patul de suferinţă, nu a pus însă şi fotografia lui Troţki. Muzeul Frida Kahlo sau Casa Azul este un punct aproape de nelipsit din programul turiştilor ce vizitează şi astăzi metropolă mexicană. O parte din opera artistei (tablouri, desene şi fotografii) şi o impresionantă colecţie de artă precolumbiană decorează spaţiul mirific al casei şi grădinii unde au trăit şi pictat cei doi mari artişti ai Mexicului: Frida Kahlo şi Diego Riviera. 



Troţki ajunge cenuşă printre cactuşii şi florile casei sale din Mexic
Certîndu-se cu Riviera, nu din motive personale ci politice, familia Troţki s-a mutat în acelaşi cartier cu cei doi pictori mexicani. Vînzîndu-şi arhiva bibliotecii Harvard, Troţki şi-a cumpărat, în 1939, o casă mare şi neconfortabila pe strada Viena, numită astăzi Casa Roşie. Troţki a vopsit-o în roşu, culoarea revoluţiei, i-a zăbrelit porţile şi ferestrele, a ridicat garduri înalte şi turnuri de pază transformînd-o în fortăreaţă. Rivalul lui Stalin în avangarda revoluţiei proletare era aici prizonierul gărzilor sale. Se trezea dimineaţa devreme, hrănea găinile şi iepurii din cuştile aflate în grădină, făcea pe alei cîţiva paşi şi lucra cu secretarii şi dactilografele pînă seara tîrziu. Pregătea cartea unde voia să-l demaşte pe Stalin. După alt atentat nereuşit, în vara lui 1940, agentul cominternist Ramon Mercader i-a aplicat lui Troţki o lovitură mortală cu un piolet de alpinist, după cum a mărturisit generalul Sudoplatov, coordonatorul trupelor de şoc trimise de Stalin să-i ucidă duşmanul. Troţki a fost incinerat iar cenuşa lui a fost răspîndită printre cactuşi şi flori în grădina Casei Roşii. O stelă cu secera şi ciocanul evocă sfîrşitul profetului revoluţiei mondiale. În caietele de impresii din Casa Albastră şi Casa Roşie, aproape aceiaşi vizitatori, cu aproape aceleaşi cuvinte, mulţumesc organizatorilor celor două atît de deosebite muzee. Dar Mexicul, spun ghizii lor, e altă lume...


Un secret şi o moştenire care au dezbinat o familie

Ca şi cînd aceasta n-ar fi destul, Isolda Pinedo Kahlo - astăzi în vîrstă de 75 de ani - a aruncat o nouă sămînţa de scandal publicînd o carte în care lasa să se înţeleagă că Diego Rivera a ajutat-o pe soţia sa să moară. Acest “secret de familie” face obiectul cărţii “Frida Intimă”, scrisă de Isolda Pinedo Kahlo şi care a apărut la editura mexicană Dipon. De ce “secret de familie”? Pentru că autoarea s-a decis să abordeze subiectul doar după trecerea multor ani şi cercetarea arhivei familiale. Unele documente sînt chiar reproduse în carte. Isolda şi-a petrecut copilăria cu Frida pînă la 13 iulie 1954, dată cînd artistă murea oficial din cauza unei pneumonii, potrivit certificatului de deces. Acesta poate fi consultat la vila artistei, din sudul capitalei mexicane. Bunica Isoldei nu a vrut niciodată, cît timp a trăit, să vorbească direct despre acest lucru, iar familia i-a respectat voinţa. Nu este singura carte despre viaţa artistei mexicane. Potrivit Raquelei Tibol, critic de artă căreia Frida i-a dictat o biografie, pictoriţa suferea de dureri atroce la coloana vertebrală, care uneori o făceau să leşine. Unul din tablourile ei celebre se intitulează “Coloana vertebrală ruptă”.

Frida şi-a petrecut ultimele ore din viaţă într-o stare de semicomă provocată de analgezice. Tibol a relatat că, într-o zi, cînd pictoriţă era sub efectul morfinei, soţul ei Diego a spus plîngînd: “Ah, dacă aş putea, aş omorî-o”, adăugînd însă imediat că el nu ar fi fost capabil de aşa ceva. Criticul subliniază totodată că, în ziua morţii soţiei sale, Diego Rivera nici nu se afla în “vila albastră” - casa din cartierul Coyoacan în care a survenit decesul. Această versiune este confirmată şi de o nepoată a Fridei, fotograful Cristina Kahlo, care aminteşte că în familie a mai circulat şi un alt zvon, potrivit căruia Frida ar fi fost “ajutată” să moară de sora ei. “Frida Intimă” a apărut nu doar în Mexic, ci şi în Columbia, Argentina, Chile, Spania şi Statele Unite. Cartea abordează şi spinoasă problemă a moştenirii Fridei Kahlo, ale cărei tablouri au atins în prezent preţuri fabuloase pe piaţa internaţională a operelor de artă. Isolda susţine că familia nu a moştenit nici măcar “Vila Albastră”, care fusese proprietatea tatălui artistei, fotograful evreu german Guillermo Kahlo (1872-1941).

Moştenitor universal, Diego Rivera a lăsat toate tablourile Fridei statului şi poporului mexican. Nepotul său, Juan Coronel, şi-a exprimat satisfacţia pentru faptul că familia Fridei nu a moştenit-o, afirmînd că, dacă n-ar fi fost Rivera, operele ei - care se află în mare majoritate în Mexic - ar fi fost vîndute în străinătate. Cu toate acestea, astăzi multe din tablourile Fridei Kahlo sînt în proprietatea unor colecţionari particulari care nu trăiesc în Mexic. Pe de altă parte, Juan Coronel este sigur că nu a existat intervenţia unei terţe persoane în decesul artistei, considerînd diversele zvonuri colportate de familie drept pure speculaţii şi un amestec inadmisibil în viaţa intimă a cuplului Rivera-Kahlo.

Niciun comentariu:

A ntonim la a nonim        „A ntonim la a nonim” este un proiect al artistei Carmen Maftei care își propune să releve o altă perspe...